Revelionul (partea I)

Revenind din vacanța prelungită, vreau să vă povestesc de Revelion. Așa cum ziceam în ultima postare, cea de anul trecut, am fost în Secuime, unde am petrecut și Revelionul. Pensiunea am descoperit-o în vară, în semiturul pe care încă vi-l povestesc. Drept urmare, am prins o cameră liberă și, ușor cu morcovul să nu mă prindă viscolul prin Secuime, m-am dus.

V-aș povesti cât de frumos este drumul între Brașov și Gheorgheni iarna, dar, fiind ceață și la dus și la întors, îmi este cam dificil, colț cu imposibil. Pachetul achiziționat presupunea cazare, masă și cina festivă, la un preț mai mult decât modic. Bonus, pe 30, era tăierea porcului. Nici nu vreau să îmi închipui ce a fost în sufletul bietului porc, care, răsuflând ușurat că a scăpat Crăciunul ăsta, a ajuns tocană la Revelion. Dar să nu anticipăm.

Sărim peste drumul până acolo deoarece pot curge file întregi de poveste despre dobitocii fără nici o lumină aprinsă pe o ceață de sub 50 de metri, vitezomanii care aveau termoviziune prin ceață, dar și carnea împărțită cadou în stânga și în dreapta către diverși, evident, în mod justificat. Ajungem la pensiune, suntem întâmpinați prietenos și ne cazăm. Pensiunea asta e lângă Gheorgheni, în mijlocul pădurii, construită în stil rustic, cu mult bun gust. Aproape tot mobilierul și toate decorațiunile sunt făcute din lemn. Am învățat noi la Limba și Literatura Română că : ”Codru-i frate cu românul”, dar în secuime, ghiciți ce, sunt unguri, care nu prea împărtășesc aceeași idee. Mai mult unguri decât secui, am mai scris despre asta aici.

Pensiunea este gestionată, întreținută și operată de unguri (a se citi: români de etnie maghiară), dar credeți-mă că au fost mai amabili și mai atenți decât 90% din pensiunile românești pe la care am umblat. La scurt timp am realizat ca noi eram singurii români, sau mai bine zis, nevorbitori de maghiară din pensiune. Următoarea constatare a fost că ficatul și colesterolul meu vor plânge câteva luni bune. Nu că se mânca bine, se mânca extraordinar de bine și de mult, iar cum mâncarea bună este regulă fix mâncarea pe care o ai pe lista dată de nutriționist la capitolul ”Asta nu”, închipuiți-vă șunca, rântașul, brânza fără aracet, carnea ușor împănată, găluștile cu prune și palinca cum au atacat în mod sistematic ficatul și au conclucrat la depunerea a câtorva kilograme în plus pe subsemnatul. Nici acum, la aproape o lună nu mi-am revenit complet. Asta mi-a născut întrebarea: ”Oare care este nivelul mediu al colesterolului în Secuime?”. Probabil că scăzut și în limite sănătoase, nu de alta, dar dacă așa ești crescut de mic, ai organismul obișnuit. Și acum mi-aduc aminte cum am cerut la micul dejun ouă ochiuri cu șuncă, așteptându-mă la două ouă pricăjite cu niște bacon aruncat pe acolo și m-am trezit cu trei ouă de țară, mari și galbene, trântite pe trei felii imense de șuncă țărănească, felii de șuncă la fel de mari ca felia de parizel d-ăla împuțit de porc de merge de minune cu muștar.

Pe 30, cum am zis mai sus, se anunța cu mare fast, tăierea porcului. Eu, băiat finuț de București, cu bunicii în București, nu am avut ocazia să văd cum sfârtecă unii una bucată animal de 200 de kile și cum bagă usturoi pe maț să facă niște cârnați fără gust de rahat. După un timp îndelungat de gândire, cam de 5 secunde, în care aveam de ales între a mă trezi la 8 dimineața să văd cum un animal rozaliu este brusc căsăpit pentru a-l hali seara, sau să dorm și să ma duc pe pârtie la Toplița unde era zăpadă, am ales Toplița. Asta nu m-a scutit ca la 8 dimineața să fiu trezit de lăutarii care cântau prohodul bietului animal, să boscorodesc ”Ce naiba e asta?” și să mă uit pe geam să văd ditamai dihania de porc rășchirat pe o masă de lemn, despicat în două și unii care dădeau din vioara, acordeon și pălincă pe lângă animalul mort/viitoarea friptană.

Am luat micul dejun în grabă și am plecat spre pârtie. Continuarea, în episodul viitor.