Jumulici și orânduirile lumești

În weekendul acesta s-au împlinit niște ani de când niște oameni dragi mie au murit, mai precis bunicii (masculii). Deși nu consider că pentru a respecta un om mort trebuie să faci jdemii de pomeni, drumuri la cimitir și la biserici, ci mai degrabă să îți aduci aminte de el în sufletul tău, în special la cererea bunicilor (cele de sex feminin), am zis că să aprind o lumânare nu poate strica. Drept urmare, iată-mă la cimitir căutând o cișmea să las niște flori.

Împrumutând o butelcă de la mormântul vecin m-am dus la cișmea să o umplu. Era undeva pe la ora două după-amiaza și mă așteptam să fie pustiu cimitirul. Mă rog, cel puțin de vietăți că ceilalți nu prea cred că fug undeva. Pustiu pe naiba, căci la coadă la cișmea erau vreo 3 băbuțe cu bidoane de 5 litri. Este în statistici evidențiat în mod clar că femeile ne bagă în mormânt, având o speranță de viață mai ridicată.

Așteptând la coadă, mi-am adus aminte și am compilat că 90% din persoanele aflate în cimitir (persoane vii) sunt femei. Practic,  ele se plictisesc pe acasă (deh, probabil sunt și singure) și stau în cimitir la o bârfă. Mi s-a părut fascinant cum o băbuță firavă, care abia se mișca, a înhățat două bidoane de 5 litri și a zbughit-o printre morminte.

Plecând dintre băbuțele musculoase din cimitir m-am oprit într-o biserică să aprind o lumânare și pentru celălalt bunic, fiind îngropat într-un cimitir mai îndepărtat. Având în vedere că aprinderea lumânărilor de tip pastilă la ”Morți”/”Vii” mi se pare aiurea rău de tot, am achiziționat două lumânări din biserică. 40 de bani bucata. Mi s-a părut amuzat că erau inscripționate cu ”Arhiepiscopia Bucureștilor”, dar apoi mi-am adus aminte cu tristețe de faptul că Biserica nu recunoaște ca sfinte decât lumânările produse de ea (sursa, sursa). It’s just business baby!

Și mai trist mi s-a părut că a trebuit să o dau afara pe femeia care muncea cu sârg la strângerea cerii topite. Practic, știți tablele alea găurite în care se înfigeau lumânările? Acum s-au șmecherit băieții. Tabla aia se află într-o baie de apă și ceara topită se poate aduna foarte ușor din apă. Femeia asta strângea cu sârg și fleoșcăia în stânga și-n dreapta. Mă enerva teribil zgomotul și faptul că erau doar trei fire de ceara acolo. Am rugat-o să mă lase puțin singur, s-a uitat urât la mine dar a ieșit. Am stat un moment acolo și am remarcat că erau strânși șase saci plini de ceara ”reciclată”. S-a dus naibii momentul lumânării când am realizat câți mai aprinseseră în același scop lumânarea pe care am aprins-o și eu. Mi s-a părut aiurea această reciclare ”la sânge”. Nu aiurea, ci chiar de căcat.