Jumulici și cultura religioasă (ep.10 Ză oan end onli, Moses IV)

După ce Moise a primit sfaturi dumnezeiești despre cum să ciordească mai bine de la egipteni (vezi episodul precedent) și s-a ales și cu Aaron, fratele lui, părtaș la ceea ce se va numi mai târziu Exod, Moise a plecat să îndeplinească misiunea cerească ce taman îi fusese atribuită. Menționăm în treacăt că, în timp ce Moise vorbea cu Dumnezeu care luase forma unui boschete, a învățat cum să își transforme toiagul în șarpe, să își albească mâna și să transforme apa în sânge și sângele în apă.

În continuare, Moise se întoarce în Egipt unde se întâlnește cu Aaron și se înfățișează la Faron. Despre cum toți conducătorii Egiptului sunt numiți Faron am prezentat aici. Evident că faraonul, ca un conducător de corporație de făcut piramide care se respectă, nici nu s-a uitat la ei, ba din contră, le-a dat mai mult de muncă evereilor. Moise, tânguitor cum îl știm încă de episodul trecut, începe să se plângă iar că el nu poate și nu vrea. În fapt, probabil că se gândea că era mai bine la păscut de oi și capre, ce atâta bătaie de cap? Oricum, pe întreg parcursul Vechiului Testament, exceptând că se supără și dă cu tablele de piatră de pământ, nu știe decât să se plângă. Un vajnic conducător. Nu e de mirare că le-a luat 40 de ani să străbată vreo 900 km. Cam atâția sunt pe Google Maps, cu puțin ocol. Acum, la o matematică elementară, evreii au făcut cam 62,5 metri pe zi. Cred că dacă puneau niște ologi să tragă după ei corturile puse pe pământ și tot ajungeau mai repede.

Dar să nu divagăm de la ce ne-am propus astăzi, plăgile asupra Egiptului. Rămăsesem la jetul pe care Moise și cu Aaron și-l luaseră de la Faraon și la cum se lamenta Moise în fața lui Dumnezeu. În acest punct, Dumnezeu devine malefic. Înainte de toate îl ridică pe Moise la rang de Dumnezeu, cel puțin în fața Faraonului, pe Aaron îl face proroc și apoi vine cu un plan. Dar mai bine să citim precis (Ieșirea, cap.7):

1. Răspuns-a Domnul lui Moise şi i-a zis: “Iată, Eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi prooroc.

2. Tu dar vei grăi lui Aaron toate câte îţi voi porunci, iar Aaron, fratele tău, va spune lui Faraon, ca să lase pe fiii lui Israel să iasă din pământul lui.

3. Eu însă voi învârtoşa inima lui Faraon şi voi arăta mulţimea semnelor Mele şi a minunilor Mele în pământul Egiptului.

4. Faraon nu vă va asculta, dar Eu îmi voi pune mâna asupra Egiptului şi voi scoate oştirile Mele, pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului, cu mare izbândă.

5. Când voi întinde mâna Mea asupra Egiptului şi voi scoate pe fiii lui Israel din mijlocul lui, atunci vor cunoaşte toţi Egiptenii că Eu sunt Domnul”.

În concluzie, ”bunul” Dumnezeu, cel iubitor de oameni, nu se va mulțumi să își ia jucăriile (evreii) și să plece, ci îi va năpăstui pe egipteni care credeau în alte divinități. Deja aici pare o gelozie a lui Dumnezeu, care vrea să dovedească cum e el cel mai șmecher din parcare. De ce a ales o lecție crudă, nu e prima, nu e ultima, e de neînțeles în contextul marketingului ”bunătății lui Dumnezeu”. Aceeași ”bunătate” au preluat-o și înaltele fețe bisericești, dar asta e o altă discuție.

Moise și cu Aaron se duc din nou la Faraon și urmează un adevărat concurs de șiretlicuri și vrăjitorii. În colțul din dreapta ringului erau cei doi evrei, iar în colțul din dreapta armata de înțelepți și vrăjitori ai Egiptului. Toiagul transformat în șarpe, Nilul în sânge și invazia cu broaște a țării Egiptului au reprezentat niște probe în care cei doi adversari au fost umăr la umăr. Ne oprim un pic și remarcăm faptul că este explicat în clar că egiptenii nu aveau de unde să facă rost de apă, evreii se pare că o huzureau că nu se spune nimic de ei. Iar cu broaștele, sunt curios cum și-au dat seama care sunt convocate de cine. Roșii ale lui Moise și verzi ale egiptenilor? Dar să continuăm.

Au urmat țânțarii și tăunii, unde echipa formată din înțelepți și vrăjitori au dat chix. Dar, Dumnezeu, în planul lui malefic, nu îl lăsa pe bietul Faraon, cu palatul lui acum plin de insecte, să îi lase pe sclavii evrei să plece. Următoarele două plăgi dovedesc doar memoria scurtă a autorului sfânt (Ieșirea, cap.9):

3. Iată, mâna Domnului va fi peste vitele tale cele de la câmp: peste cai, peste asini, peste cămile, peste boi şi oi şi va fi moarte foarte mare.

4. Dar va face Domnul osebire în ziua aceea între vitele Israeliţilor şi vitele Egiptenilor: din toate vitele fiilor lui Israel nu va muri nici una”.

5. Şi a pus Domnul soroc şi a zis: “Mâine va face Domnul aceasta în ţara aceasta!”

6. Şi a doua zi a făcut Domnul aceasta şi au murit toate vitele Egiptenilor, iar din vitele fiilor lui Israel n-a murit nici una.

7. Atunci a trimis Faraon să afle şi iată din toate vitele fiilor lui Israel nu murise nici una. Dar inima lui Faraon s-a învârtoşat şi nu a lăsat poporul să se ducă.

8. Iarăşi a grăit Domnul cu Moise şi cu Aaron şi a zis: “Luaţi-vă câte o mână plină de cenuşă din cuptor şi s-o arunce Moise spre cer înaintea lui Faraon şi a slujitorilor lui.

9. Şi se va stârni pulbere în tot pământul Egiptului şi vor fi pe oameni şi pe vite răni şi băşici usturătoare în toată ţara Egiptului”.

10. Deci, au luat ei cenuşă din cuptor, au mers înaintea lui Faraon, a aruncat-o Moise spre cer şi s-au făcut bube cu puroi pe oameni şi pe vite;

Care vite??? Nu au crăpat toate la versetul 6? Ce vite mai există la versetul 10? Au importat? Vitele alea cu ce greșiseră în viața lor domoală de le-a sacrificat Domnul în doi timpi și trei mișcări? Probabil că le-a recompensat și acum zburdă și pasc în raiul vitelor fericite. Cel mai probabil de acolo vine brânza topită ”La vache qui rit”.

Ca să mai scurtăm, urmează grindină, lăcuste, care au ras cam tot ce era de haleu prin Egipt, un mare întuneric care a durat vreo 3 zile, și, ultima, încă un genocid biblic. Să ne oprim puțin la acest genocid. Short version, ”bunul” Dumnezeu vrea să căsăpească întâiul născut al fiecărui egiptean. Ca nu cumva să greșească (Dumnezeu greșește?), le cere evreilor, care, să nu uităm că, în fond, erau doar niște sclavi, să mânjească pragurile ușilor cu sânge de miel. Sunt curios de unde își permiteau niște sclavi cărniță fragedă de miel, de ce era nevoie de aceste însemne, și, de ce trebuia gătit și mâncat mielul într-un anume mod. Aveți întreg capitol 12 pentru toate aceste detalii.

Probabil că nasurile îngerilor, că nu cred că se cobora chiar El, erau sensibile la diverse arome. De ce trebuiau să mănânce și capul, și măruntaiele și de ce nu se putea fiert, nu suntem meritorii pentru astfel de explicații.

Marele final îl știți cu toții: faraonul se răzgândește, evident, coada lui Dumnezeu e vârâtă acolo, Moise ajunge la mare, separă marea, fuge (probabil că atunci au făcut mai mult de 62,5 metri pe zi), și, așa cum scrie în capitolul 14, crapă:

28. Iar apele s-au tras la loc şi au acoperit carele şi călăreţii întregii oştiri a lui Faraon, care intrase după Israeliţi în mare, şi nu a rămas nici unul dintre ei.

De unde cai??? Nu au crăpat și ăștia la capitolul 9 versetul 3, extras mai sus??? Fie erau cai chinezești de import, fie Cineva a ratat să căsăpească ceva.