Jumulici în Timişoara (ep.2)

Timişoara – fruncea ţării, oraş cultural, universitar şi plin de obiective turistice. Iată-mă având de ars nişte ore pe străzile acestui oraş în plină zi de sâmbătă. Ochisem de prin diverse pliante şi hărţi Muzeul Banatului. Ajung cu harta în mână în faţa muzeului – o cladire frumoasă, fiind de fapt Castelul Huniade din Cetatea Timişoarei. Trec de poarta şantierului din faţa muzeului, fiind convins de faptul ca toţi muncitorii de acolo lucrau doar la faţadă şi înăuntru mă aşteptau exponate spectaculoase pregătite să îmi astâmpăre foamea culturală. După ce trec de poartă, apare un nene dintr-o gheretă, cu o privire uşor surprinsă, având pe el specifica geacă neagră de fâş a oamenilor de pază. Convins de pe site-ul muzeului (care nu pomenea nimic că ar fi închis, în renovare sau ceva de acest gen), îl întreb de unde îmi iau bilet de intrare că eu vreau să văd, vreau să cunosc istoria Banatului, să simt spiritul nobil al acestei zone şi să cobor barierele ignoranţei mele în faţa talazului istoric şi cultural. Mă rog, nu chiar cu aceste cuvinte că m-ar fi luat la bătaie, fiind convins că îl înjur. Mi-a zis că e închis deoarece e în renovare, pe un ton de parcă eram ultimul dobitoc că nu ştiam acest lucru. – Până când? – Ăăăăă. Ok. După ce am întors spatele şi am plecat m-am gândit câte panouri am văzut prin Timişoara că muzeul e în renovare, câte pop-up-uri mi s-au deschis pe site-ul muzeului şi câţi călători mi-au zis în tramvai – Psst, vezi că Muzeul Banatului e închis. Îl renovează. Evident… târlă, căcălău, scria şi pe trotoare şi pe zebre, până şi pe cabina duşului de la mine de la hotel, că e închis muzeul.
Cu foamea aprinsă în neuronii mei şi dezamăgirea maximă a deziluziei vizitei mele în acest edificiu de pe vremea lui Iancu, salvatorului Europei, m-am reorientat rapid către Muzeul de Artă, aflat în Piaţa Unirii. Ajung într-un suflet acolo, hămesit de-a dreptul, văd pe o plăcuţă că acest muzeu este de fapt Palatul Baroc, mai văd cu coada ochiului că e o expozitie temporară a lui Goya şi intru. 10 lei intrarea. Adică doar 2 euroi şi ceva mărunt. Ieftin ca braga faţă de orice muzeu din afară. Văd o garderobă, las geaca şi rucsacul şi încep cu Goya.
În amintirile mele, undeva prin biblioteca mamei exista un album de artă cu Goya. Pictor, în amintirile mele. În muzeu, gravuri. Mă scărpinam în cap ca oltenii în bancuri şi mă uitam la jumătăţile de foi de caiet mic în care erau gravate diverse momente dintr-un război spaniol. Civil parcă acest război. Tehnica gravurii era într-adevăr frumoasă, adică eu clar n-aş fi fost capabil de aşa ceva. Între noi fie vorba, dacă nu scria de gravuri pe toţi pereţii aş fi jurat că a desenat cu stiloul având cerneală neagră. Mă rog, îndemânarea mea în tot ceea ce înseamnă artă şi tehnicile utilizate în artă tind vertiginos spre zero. Mai erau şi nişte fotografii de război pe acolo. Nice! Deci, acest Goya, siderat de ororile „răzbelului” s-a apucat să mediatizeze aceste orori prin fotografii şi gravuri. Întâmplător, cred că pe vremea lui gravurile erau mai ieftine şi mai uşor de obţinut decât fotografiile. A fost primul fotograf de război, cel puţin aşa scria prin textele alea de pe pereţii muzeului.
Bun! Ne-am culturalizat cu Goya, să vedem ce comori mai ascunde acest Palat Baroc (în episodul următor).