Jumulici în drumeție (ep.12 – Semiturul României V)

În episodul precedent, rămăsesem în Târgu Jiu să beau o cafea, după ce m-am delectat cu ansamblul Brâncuși. Următorul obiectiv pe listă era Peștera Muierilor, loc unde intenționam să și halesc. Fiind lihnit și asigurându-mă că se mai fac intrări în peșteră, m-am așternut la masă, fix la terasa din fața urcării spre peșteră. Terasa nu e demnă de reținut, mâncarea a fost normală, nu excepționala, nu proastă, normala. Ce este interesant la această terasă și demn de reținut, a fost drumul spre toaletă.

Așteptând mâncarea am zis să mă spăl și eu pe mânuțele mele gingașe. Drept urmare, am ochit o ușă deasupra căreia atârna semnul ”Toaletă” și m-am dus în pas voios. Șocul a venit când am deschis ușa.

Aveam parte de cea mai curată, ecologică și verde toaletă. Practic, după ce am deschis ușa, eram pe pășunea din spatele terasei. Foarte verde și frumos întreținută. Abia ținându-mi râsul, am pornit pe pășune căutând un pom, un robinet, un ceva. Era totuși o gheretă acolo pe pășune, cu apă curentă și toalete normale. Închipuiți-vă cum, într-un perete al unei terase este o ușă mare de lemn, complet opacă, ca și peretele, pe care scrie ”Toaletă” și, când deschizi ușa, tu fiind practic afară, constați că vei ajunge, tot, afară. Și nu chiar tot afară, ci direct într-un câmp verde. Vă asigur că șocul e maxim.

În rest, peștera nu m-a impresionat în mod deosebit, nefiind pasionat de speologie, iar de sărit în ochi nu mi-a sărit nimic. Văzusem și peștera Polovragi cu câțiva ani în urmă și nu sesizam nici o diferență. Dar ca să nu credeți că sunt imuni la peșteri, o să vă povestesc într-un episod viitor despre vizita mea la o peșteră în care m-am plimbat cu mocănița și aveau sală de concerte.

După peștera Muierii, fiind deja târziu, am renunțat fără nici un regret la peștera Polovragi, Mânăstirile Bistrița, Arnota și Horezu. Recunosc că Arnota și Horezu le mai văzusem. Rămăsese pe listă muzeul Trovanților și destinația finală a zilei, Băile Olănești. Muzeul Trovanților bănuiesc că ar fi mișto, nu de alta, dar nu l-am trecut degeaba pe lista obiectivelor, dar de reperat nu l-am reparat, deci, nu l-am văzut. Cu prima ocazie când mai am drum pe acolo o să îl mai caut.

Până la Băile Olănești, a trebuit să străbat Râmnicul Vâlcea. Am fost ușor traumatizat de experiența rutieră din acel oraș. Mergeam și eu liniștit prin oraș cu 70 în zonă de 50 moment în care mă trezesc cu un gigel în spate care mă flash-uia maxim. M-am uitat pe prima bandă, dar era ocupată de cei care mergeau cu 50. Unde naiba să mă trag? Ia să fie el sănătos. Între timp s-a făcut un mic spațiu pe prima bandă și taman ce am dat semnal că mă trag, dar când să mă mai asigur odată, deja flash-uitorul era acolo accelerând la maxim Mețanul lui obosit. L-am lăsat să se ducă, dar în nici 50 de metri, am fost depășit de încă unul din categoria Micu Hakinen, doar că de această dată peste linia dublă continuă pe contrasens. M-am uitat din nou la vitezometru, arăta chiar vreo 75, în aceeași zonă de 50. Am concluzionat că unii și-au ratat o carieră strălucită în Formula 1 sau în Campionatul Mondial de Raliuri. Văzusem multe mârlănii și miserupisme prin București, dar trebuie să recunosc că astea le-au întrecut pe toate. Brusc am simțit motivarea să cumpăr o cameră video pentru mașină.

Băile Olănești le-am remarcat doar prin cazarea scumpă și lipsa totală a lucrurilor de făcut acolo. În concluzie, m-am îndestulat la o terasă de acolo, m-am bucurat puțin de dealurile împădurite și m-am culcat, nu de alta, dar următoarea zi avea pe listă Transfăgărășanul.